Amintire din copilărie

ce m-a făcut să iubesc iremediabil marea

și să o caut

a fost butoiul cu apă de ploaie din curtea bunicii

mă ridicam pe vârfuri

mă agățam de buza lui din lemn de nuc

și rămâneam suspendată în ordinea aiuritoare  pe care pluteau frunze

butoiul cu apă de ploaie din curtea bunicii era

un ochi deschis dintr-un paradis visător

priveam în apa limpede fuga de pe cer a norilor

ca și cum aș fi părăsit eu însămi lumea asta

și nu tulburam cu degetele apa care tremura ușor

în vârtejul produs aveam senzația că ar putea

să dispară chiar posibilitatea nemuririi

butoiul acela arăta ca un suflet plin

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: